Vă promisesem că vă povestesc cum aproape că m-a ascuns și pe mine Bebiță.
Zi liniștită. Eu, în balcon, cu rufele proaspăt spălate, urmînd a le întinde. Tatăl lui Bebiță, mișunînd prin casă, urmînd să meargă pînă afară. Bebiță, jucîndu-se, urmînd tot să se joace. Trag după mine ușa de la balcon, întind frumos rufele, în timp ce îl urmăresc pe Bebiță cu coada ochiului cum își face de lucru prin camera lui. Gata, am terminat.
Dau să intru în cameră. Surpriză. Ușa închisă. Beton. Din glumele geniale (doar pentru el) ale tatălui lui Bebiță. Ciocăn discret în ușă. Nimic. Bat cu pumnul în geam. Tot ce obțin este sperierea lui Bebiță, care fuge din cameră. Excelent, acum nici nu-l mai văd. Merg în balcon către geamul care dă în cealaltă cameră, sperînd că l-am lăsat deschis. Nici pomeneală.
Dau, pe barul din balcon, de laptopul tatălui lui Bebiță. Îl pornesc și îmi cere parolă. De vis.
Devin din ce în ce mai agitată, în timp ce mi-l imaginez pe Bebiță pe masa mare din bucătărie de unde exersează sărituri sau în baie, cocoțat pe capacul de la toaletă, întinzîndu-se să ia te miri ce.
În final mă decid să mă bag cu toată forța în ușă, doar doar s-o deschide. Ceea ce, slavă Domnului, se și întîmplă. Mă năpustesc în bucătărie unde îl prind pe Bebiță în timp ce făcea trecerea de la scaun la masă și îl căutăm împreună pe autorul de gluma numai bună nu. În casă, în afara mamei și a copilului, nimeni. Pun mîna pe telefon și, în pragul crizei de isterie, țip:
-De ce m-ai închis în balcon?
Răspunsul vine (cică) nedumerit:
-Draga mea, ce ai pățit? Nu te-am închis eu.
Sigur că nu el, umblă duhuri prin casă. Inchid furioasă telefonul, îl iau pe Bebiță în brațe și aștept să vină autorul glumei nesărate. Care apare în vreo 5 minute și mai nedumerit decît părea la telefon.
-E cea mai proastă glumă cu putință!
-Dar nu te-am închis eu acolo!
-Dar cine?
La care ne uităm amîndoi spre Bebiță.
Eu, furioasă:
– Ce tare, ai ajuns să poți da vina pe bietul copil.
-Nu te-am închis eu acolo!
Îl iau pe Bebiță, îi spun că închidă ușa de la balcon, ceea ce face fericit, trîntind-o cît poate el de tare și îi spun să tragă și de mîner, pentru a o încuia. Ceea ce Bebiță execută întocmai, atît doar că nu are suficientă forță să tragă mînerul pînă la capăt. De unde și norocul meu de a reuși totuși să deschid ușa…
*
Din jurnalul lui Bebiță: ce se distra mămica mea cea simpatică alergînd de zor prin balcon. Dup-aia, cînd a venit și tăticul, părea nervoasă. Probabil pentru că i-a întrerupt fitnessul. Cu siguranță asta trebuie să fie!
