De ceva vreme, Bebiță este într-o adorație continuă față de tăticul lui. E ca și cum eu aș fi devenit brusc invizibilă. Acuma, e adevărat că eu folosesc persoana a treia în ceea ce mă privește, atunci cînd vorbesc cu el: “Bebiță, hai la mama” și nu “hai la mine”. “Bebiță, îți face mama baie” și nu “îți fac eu baie”. Întrebată discret, din afară, de ce fac acest lucru, mi-am dat seama că încă nu mă văd sută la sută ca mamă. E ca și cum mama aia a lui Bebiță este undeva în afara mea și și eu și el stăm și ne uităm la ea. Pare o femeie de treabă.
Urmărind cu atenție o zi întreagă ce îi spun băiețelului, a rezultat existența a patru personaje: eu, mama lui Bebiță, el și personajul Bebiță despre care îi spun lui Bebiță. Ciudat, nu? Mda. M-am corectat de vreo 30 de ori. Ca și atunci cînd conștientizezi că ai un tic verbal. Doar că aici este mai grav decît un tic verbal.
Dată fiind această stare de fapt, nu este de mirare că Bebiță mă tratează ca și cum aș fi invizibilă: probabil că o așteaptă pe mama de care îi tot pomenesc eu.
Greu cu asumare de sarcini, responsabilități și roluri. Și greu și cu echilibrul. Pentru că se poate să îți hiper-asumi toate cele și atunci te trezești că nu Bebiță papă, ci păpăm împreună (deși eu nu mănînc nimic ) și nu el face nani, ci noi facem nani (deși eu sînt trează lumină). Sper să nu păstrez pluralul și cînd va merge la întîlnire.
Oricum, Bebiță a fost azi total, în momentul în care adorația lui față de tătic a atins cote spectaculoase, doar că fugea după el prin casă strigînd: “mama, mama”. Ca și mielul cel imberb, care merge să sugă la … berbec.
Măi, Bebiță, eu ți-s mumă!
Sau l-am debusolat deja? Vorbind de o mamă cînd eram și eu pe acolo? Și o fi zis că tata e mama. Mda, are noimă.
*
Din jurnalul lui Bebiță, românul: tata e numai una!
