Nimic mai deconectant și mai haios cîtă vreme Bebiță este în formă maximă, trăind pentru a descoperi ce năzdrăvănie n-a încercat încă, un fel de Maș (adică fratele Mașei, din desenele animate cu Masha și Mishka). Se schimbă însă radical treaba atunci cînd, într-o noapte, se trezește din senin și începe să țipe. După primul moment de enervare, căci nu este nimic fain în a fi trezut brutal cînd ți-e somnul mai dulce, se trece la primul fior de panică, pentru că Bebiță are febră. 39. Subit. Tam-nesam. Antitermice. Scade febra. Trece noaptea. Dimineața dau să răsuflu ușurată și nu reușesc, Bebiță are din nou febră. O ține așa vreo două zile, cu febră nici prea mare nici prea mică și fără niciun alt simptom. Apoi e foarte bine. Gata. I-a trecut. De unde, în noaptea următoare începe să tușească și tușește pînă dă să se înece.
Ce mai încolo încoace, refacem drumul pe care l-am mai făcut pînă la spital. Unde este consultat cu mare grijă, i se fac analize, care, slavă Domnului, ies bune și i se face și o radiografie la plămîni. Intru cu Bebiță, cu analizele și cu radiografia și mi se spune că are o ușoară pneumonie. Nu mai contează că e ușoară, că nu ii trebuie în acest caz antibiotic, că va merge cu mine acasă, pentru că nu trebuie internat. Este ceva ce se întîmplă frecvent și destul de banal. Nu mai contează nimic din toate acestea. Eu aud doar pneumonie, mă uit la fața lui ușor trasă, la ochii lui rotunzi și aproape negri și mă năpădește, ca un cîine laș, care mușcă pe la spate și apoi fuge (nu știu dacă este un comportament al tuturor cîinilor dar eu am pățit așa cu unul), așadar, mă năpădește panica. Degeaba zic să nu se sperie copilul, văzîndu-mă că plîng, degeaba mi se explică ce v-am spus mai sus. Pneumonie, pneumonie. Panica mea nebună este că Bebiță dispare. Uite așa, pur și simplu. Și nu mai e un munte de năzdrăvănie, nu mai e Mașul cel simpatic, este Bebiță cel mic. Pneumonie, pneumonie… Degeaba încerc să fiu lucidă, să gîndesc rațional, să fiu eficientă. El e neajutorat iar eu și mai și. Pneumonie, pneumonie. Degeaba știu că îi transmit starea mea. Degeaba am acumulat experiență de viață și zen. Nu mă ajută cu nimic. Pneumonie, pneumonie. Și devin mama crizată, neputincioasă, gata gata s-o dea în isterie.
E frica de moarte, tradusă prin ce s-ar putea să te îngrozească mai mult chiar decît propria-ți moarte: cea a persoanei care a făcut parte la modul organic din tine. E repsonsabilitatea hiper-asumată: eu sînt de vină dacă se întîmplă ceva. E lupta cu credința noastră: dacă am avea acea credință precum bobul de muștar, am muta munții, dar n-avem nici cît firul de nisip și atunci mușcă panica din noi. Pentru că nu credem de-adevăratelea cînd spunem: facă-se voia ta… Facă-se voia ta, dacă ea coincide cu a mea…
*
Desigur că Bebiță se face bine și panica își retrage tentaculele pînă data viitoare. Știu că va pîndi iar din umbră și că va trebui s-o înfrunt, pînă cînd n-o să-mi mai fie frică de ea.
*
Partea bună este că tratamentul s-a dovedit eficient, partea mai puțin bună este că am preluat eu virusul cu pricina. Acum mă lupt cu o panică mult mai egoistă (“dacă mor? Tu cui rămîi?”) dar măcar știu că am asigurat perpetuarea speciei. 😛
*
Din jurnalul lui Bebiță: mămica mea are un stil unic de a trăi ca și cum multe din experiențele cotidieno-banale ar fi, de fapt, experiențe de viață și de moarte. Dar face parte din farmecul ei dramatic.
