Bunica din partea mamei, care-și spunea Mami (scris de către ea Mamy), avea nume de împărăteasă: Roxin Elisabeta. Avea și mers de împărăteasă. Am în minte o imaginea de acum vreo 20 de ani, cînd noi ne uitam pe geam și o vedeam cum merge mîndră, dreaptă, cu pași măsurați și maestuoși de-a dreptul.
Mami a fost peste 35 de ani învățătoare și doar zilele acestea am aflat că făcuse și Facultatea de Teatru.
Mami și-a făcut după vîrsta de 80 de ani pașaport pentru a zbura – pentru prima dată în viața ei – la Ierusalim. Ceea ce a și făcut.
Pe Mami am sărbătorit-o anul trecut cînd a împlinit 90 de ani. Și părea veșnică, în ciuda mormîntului luat cu grijă, de acum vreo 35 de ani.
Ieri am condus-o pe ultimul drum. A plecat tot ca o împărăteasă, lăsîndu-ne scris nu doar necrologul ei, ci și tot ce trebuie să facem. Inclusiv să stăm demni și să primim condoleanțele. Ceea ce am făcut, în timp ce șervețele se iveau din buzunare să mai stăvilească din șuvoiul lacrimilor.
Dumnezeu să te ducă în lumină, Mami!
Am plîns despărțirea (deși ea e doar temporară) și, mai ales, ne-am plîns puțin și pe noi. Bunicii sînt cu toții în ceruri, aici, pe pamînt, s-au mai strîns niște rînduri. E drept că au apărut și noutățile și uite așa vine omul, pleacă omul!
Nu vă vom uita niciodată, dragii noștri!
