Ora 2 dimineața.
-Mamaaa! strigă Bebiță cu voce groasă.
Nu înțeleg de ce strigă “mama” folosind o voce joasă și îngroșată, pe cînd “ati” (tati) strigă un glas dulcel și subțirel, ca un clopoțel zglobiu. În fine. La pătuțul lui Bebiță merge tăticul lui, care după cîteva minute, reapare în cameră. Eu:
-Doarme?
-Da de unde. A vrut jos din pat.
-Păi și unde e acum, că luminile sînt toate stinse?
-Merge ca lilacul prin casă, tîrînd ratonul de coadă.
Degeaba îl strigăm să vină să doarmă cu noi, Bebiță Liliacul face tura de control prin casă. La un moment dat, în apropiere de dormitorul nostru, un zgomot înfundat și apoi un țipăt ascuțit.
-A căzut Bebiță, strig eu, în timp de tatăl lui sare deja din pat, ajunge în hol și aprinde lumina, apoi începe să bombăne, zicînd și el, cu voce groasă, ceva de mama copilului…
-Ce s-a întîmplat? A căzut în wc?
-Nu el, ratonul.
-Și de ce plînge Bebiță?
-Probabil pentru că am aprins lumina, l-am întrerupt astfel de la îndeletnicirile de liliac și am salvat și ratonul de la înec.
-Halal părinți!
*
Din jurnalul lui Bebiță: du, nu! Instructor de înot pentru ratoni, nu! Plimbări nocturne fără stimuli vizuali, nu! Dragii mei părinți, încercați să fiți mai deschiși și mai pozitivi, da?
