Bebiță a trecut și la “nu”. De la “da”-ul cristalin și ușor pițigăiat dar extrem de dulce auditiv, a trecut la un “da” în registrul grav, cu un accent pe “a”, care este și lungit. Un fel de “daaaa”. Și a apărut și “nu”-ul. Însoțit de mișcarea fermă corespunzătoare din cap, Bebiță spune un “nu” cristalin și ușor pițigăiat dar extrem de dulce auditiv.
*
Tot din domeniul lingvistic a rămas la “mama” (tot în registru grav) și “tati” (în registru acut, rostit cu o voce cristalină), doar că, atunci cînd este grăbit să ne cheme pe amîndoi, nu se mai obosește să strige “mama tati”, pentru că strigă direct “mati”. (Atenție, fără diacritice, vă rog!)
*
Trec și eu din registrul cristalino-acut la cel grav. Mai precis: cum cresc copiii mici mari. Bebiță a început să tușească de vreo cîteva zile. Și dă-i cu tuse, tăticule, de parcă ar fuma de vreo douăj’ de ani. Evident că l-am dus la doctor să fie ascultat la plămîni, slavă domnului că nu are nimic, doar că urmează să îi administrăm diverse medicamente. Ne străduim noi să îi facem inhalții și să îi dăm hapurile cu pricina. Bebiță le refuză spunînd: “acru”, “acru” (cu un “r” franțuzesc absolut autentic. Despre ce nu îi place, spune că e acru). Nu are însă ce face, așa că ia totuși medicamentul, după care se pune pe tușit și tușește, tușește, tușește pînă ce medicamentul împreună cu mîncarea fac grevă și ies intempestiv, în jeturi consistente din gura lui Bebiță. Pe mine, pe el, pe covor, pe parchet. Uitîndu-mă cu groază în jur, îl țin pe Bebiță în brațe și îi spun să stea liniștit, că nu este nici cea mai mică problemă…
Scena se va repeta mai pe seară, de data asta nu pe hol, ci în patul nostru… Așa că eu, cu plapuma de spălat în brațe și în cămașa de noapte, pornesc pe scări în jos. Parcă aș fi americanii de ies din casă în pijamale pînă la Wawa să își procure o cafea.
*
Din jurnalul lui Bebiță: de pe vremea cînd mămica mea cea Blondi nu era blondă, purta ochelari și bea cafea de la Wawa.
