Enigmatici și cuminți…

Despre lucruri și dorinți…

Casele pămîntești ale bunicilor au rămas goale. În ciuda mobilelor, a cărților, a hainelor, a cămării încă pline. Goale de prezențele care le-au făcut vii. E un sentiment straniu să vezi canapeaua de afară, care te îmbie la tainit, să vezi bastonul în curte și niște haine prăfuite în cuier, narcisele care stau să înflorească și totuși să fie pustiu. Acolo nu mai locuiește nimeni. Bunicii au părăsit casele pe care le-au făcut și apoi le-au însuflețit de-a lungul întregii vieți și au plecat la alte case, de dincolo de data aceasta.

Mă gîndeam la cît de tare ne dorim lucruri: mașini, aifoane, țoale de firmă, proprietăți, pămînturi. Cîtă zdroabă e pe capul nostru să facem bani pe care să-i transformăm în cele de mai sus și cît de simplu plecăm. Cînd plecăm nu ne mai trebuie nimic. Și atunci de ce ne zbatem, doamne, să facem bani pe care să-i transformăm în lucruri cu o frenezie de parcă toate posesiunile noastre ne-ar asigura veșnicia… Așa ne încrîncenăm, de parcă adunînd din ce în ce mai mult, trăim din ce în ce mai mult sau mai bine…

Gîndindu-mă la ei, la bunici, ei nu sînt casele pe care le-au lăsat pline dar acum atît de goale, ei nu sînt lucrurile pe care le-au adunat harnici și le-au lăsat cuminți. Ei sînt momentele cînd am rîs împreună, cînd am plecat la colindat și, la capătul satului, eu l-am întrebat: “tataie, nu mai ai vreo cunoștință?”, momentele cînd bunica ne binecuvînta și, copii fiind, rîdeam pe înfundate și odată am binecuvîntat-o și noi…

*

Din jurnalul lui Bebiță: un prieten bun (Dalai Lama :)) zicea: “oamenii trebuie iubiți și lucrurile folosite. Haosul lumii de azi este pentru că iubim lucrurile și folosim oamenii.”