Mergem în vizită la un prieten de familie, fost preot. Bebiță, care folosește doar prima silabă a celor mai multe din cuvintele pe care le spune, ne surprinde acum rostind clar: “popa”. Doamna preoteasă ne poftește la masă, mucenicii pe care eu îi devorez, nu îi fac deloc cu ochiul lui Bebiță, care este întrebat ce vrea să mănînce. Prompt, el răspunde: “ou”. Evident că e servit cu ou.
Seara, la pensiunea unde ne-am cazat, Bebiță se joacă la telefonul fix de pe noptieră.
-Cu cine vorbești? În întreabă Geta.
-Popa, răspunde Bebiță.
-Ce să îți dea popa?
-Ou.
*
Vorbesc de zor la telefon, baricadată în cameră. De dincolo de ușă se aude vocea lui Bebiță: “mami, mami”! Vocea crește în volum, pînă ajunge la țipete consistente. Mă concentrez cu greu la conversația mea și abia aștept să îi spun vreo două lui Bebiță cînd ies din cameră.
-Bebiță! Nu auzi că vorbesc la telefon? De ce țipi?
La care el, cu buzele țuguiate, îmi dă un pupic din cele zgomotoase și apoi îmi zice mîndru, făcîndu-mi cu mîna: “pa”!
*
Și odată ce mi ți se îmbufnează Bebiță și lasă bărbia în piept, încrucișîndu-și mîinile și încruntîndu-se. Și mă scapă rîsul, deoarece observ că exact așa ne îmbufnăm și noi, oamenii mari. Și apoi țipă, de nu-l poți potoli. Și exact așa țipăm și noi, oamenii mari. Și se supără că nu mai are voie la desene, că nu are voie să îmi dea cu polonicul în cap și nici să sară în dreptul geamului deschis de la balcon. Și pentru copilării asemenea celor de mai sus, ne supărăm și noi, oamenii mari. Așa încît, pe bună credință, nu știi cine pe cine crește. Cred că ei pe noi. Vorba părinților mei, de cînd eram noi mici: copiii noștri, stăpînii noștri!
*
Din jurnalul lui Bebiță: dragii mei oameni mari, dăruiți un pupic zgomotos cînd sînteți supărați și o să vedeți cum trece supărarea!
