Cu Bebiță într-un local. Privește el ce privește de jur împrejur și descoperă fericit, pe o poliță, o machetă reprezentînd o mașină de epocă. Evident că se entuziasmează, așa încît să audă toți cei prezenți în local și, evident că o vrea. Mă uit eu la machetă, e clar că nu e de jucărie, drept pentru care Bebiță nu prea are cum să o primească.
Și pune-te pe explicat de ce nu. După vreo două minute, Bebiță strigă doi! Doi! Uitîndu-mă în direcția indicată de arătătorul lui ferm, văd o a doua machetă. Nu e nevoie să i-o dau pe prima, se mulțumește și cu a doua. Reîncep explicațiile de rigoare, urmate de un ton cît mai calm al meu:
-Ai înțeles, Bebiță?
-Da, spune acesta, în timp ce dă să se urce în picioare pe un scaun, pentru a se servi el însuși cu machetele respective.
Dă-l jos de acolo și explică-i din nou și din nou. Ocazie cu care remarc (a cîta oară?) că stau cam prost la capitolul răbdare. Bebiță stă mult mai bine, mă ascultă răbdător, după care ia de pe masă mașinuța lui de plastic pe care o așază fericit pe polița cea mai de jos.
-Mu!
-Da, Bebiță, acum sînt multe, într-adevăr!
*
În mașină fiind, Habibu îi arată lui Bebiță un autobuz mare.
-Uau, zice Bebiță.
-Îți place, Bebi? intervin și eu în discuție.
-Da, zice el.
-Vrei să conduci și tu un autobuz cînd vei fi mare?
-Daaa, zice el din ce în ce mai entuziast.
-Știi cum se cheamă È™oferul de autobuz? (gîndindu-mă eronat la cel care conduce tramvaiul – vatman – È™i dorind să îi lărgesc aria vocabularului.)
-Bebi, răspunde prompt Bebiță, lăsîndu-mă absolut fără replică.
*
Bebiță a primit o carte care se transformă într-un castel. Arătînd spre castel, spune imperios:
-Bebi, Bu și Di!
Concluzie: Bu și Di, cu nepotul la Disneyland!
*
Din jurnalul lui Bebiță:
Nu-i înțeleg pe oamenii mari care intră într-un loc și nu sînt deloc curioși să vadă, în detaliu, cum arată locul respectiv. Parcă trăiesc cu ochii închiși, oamenii ăștia mari. Helou, oameni mari, ați văzut ce soare mult e afară?
