Eu: Bebiță, cine-i guguștiucul lui mama?
Bebiță: Bebe!
Eu: Dar cum îl cheamă pe Bebe?
Bebiță, fericit: Chichi!
Eu: Chichi și mai cum?
Bebiță stă ce stă, se gîndește intens, mă privește cu coada ochiului cîteva secunde și apoi izbucnește:
– Popa!
Eu: Bebiță, dacă află tatăl tău că te cheamă Popa, am încurcat-o amîndoi.
Bebiță nu crede însă în încurcăturile ăstea, pentru că strigă fericit: Chichi Popa, Chichi Popa!
*
În mașină, în scăunelul lui, dînd să doarmă exact atunci cînd ar fi de dorit să rămînă treaz, tocmai pentru a putea dormi noaptea ca omul. Eu îl surprind și îl strig. Bebiță catadicsește să deschidă ochii și apoi îmi face cu mîna, spunîndu-mi și “pa”. Adică un fel de: “lasă-ne, lasă-ne”!!!!
“Pa” îmi striga de zor și după ce a rămas singur cu pixul în mînă și cu coala A4. Încercînd să văd de ce îmi spune pa și îmi face cu mîna, m-am retras și apoi l-am observat făcînd prima pictură abstractă cu pixul pe perete. Pardon, a doua, că prima a fost cu rujul!
-Bine, Bebi, zise mămica cea simpatică printre dinți.
*
Habibu, uitîndu-se la fiul lui, în timp ce acesta nu îi permite să facă nimic:
-Ce faci, scaiete?
*
De faptul că ar trebui să folosim lucrurile și să iubim oamenii, după cum spunea Dalai Lama, dar noi facem exact invers, am devenit acut conștientă în timp ce eu și Bebiță ne uitam la cîinele nostru lup, Bebiță tocmai își înmuiase mîinile în toată grăsimea din oală și apoi a vrut să se sprijine de mine. Senzația de tandrețe pe care am resimțit-o exact o secundă, s-a transformat în nervi, atunci cînd am văzut mînuța plină de grăsime a lui Bebiță odihnindu-se pe pantalonii mei de fițe…
Sînt zen, zen, zen și nu mă atașez de lucruri, nuuuu… 😛
*
Din jurnalul lui Bebiță: în poza de mai jos se vede tușa delicată a creativității mele.
