– Bebi, vrei șapcă?
-Da, da.
Nu este unul singur, sînt doi de da, să nu fie niciun dubiu. Dau să îi așez șepcuța de cap.
-Nu, nu!
-Vrei să ți-o așezi tu singur?
-Da, da!
Ceea ce și face, așezîndu-și șepcuța cu cozorocul la spate. Bine, fașion Bebi, ești tare!
*
Plecăm împreună să luăm ceva încălțăminte mai de vară. Bebiță pe motocicleta lui albastră, din plastic. Pe care gonește. Eu alerg pe lîngă el. Am început deja să-mi simt ficații, nu de alta, dar capăta viteză, nu glumă, pe jucăria de plastic. Alergînd, observ că se uită la mine, nevăzînd groapa consistentă din asfalt în care, pînă să apuc eu să zic ceva, i se înfige roata din față iar Bebiță este proiectat peste jucărie. Nu în cap, pentru că își pune mîinile și face ca un fel de salt în piscină. Doar că e pe asfalt. Ajung la el cu o fracțiune de secundă după ce a atins asfaltul, țipă ca din gură de șarpe, îl ridic, îl controlez, constat că, în afară de mult praf, nu are nimic (slavă Domnului!) și, în timp ce îl țin în brațe, mă gîndesc cum era să aibă o mică zdrelitură și eu să leșin din cauză că văd sînge…
Dar n-are nimic. Și eu n-am leșinat.
După vreo două minute, gonește de parcă episodul groapa din asfalt n-ar fi existat.
*
În magazinul de papuci îl rog să stea pe un scăunel și să mă aștepte. Ceea ce face. Îi aduc eu o pereche de încălțări cu mașinuța aia roșie din desenele animate, îi încalț un picior, îl întreb dacă merge bine, drept pentru care Bebiță se ridică și o zbughește printre toate rîndurile și cutiile de papuci din magazin. Eu, după el. El văzînd una ca asta, zice că e rost de joacă și să te ții. O vînzătoare se dă din calea lui, ce să îi mai spun să încerce să îl oprească, nădejdea e doar la mine, îmi spun, în timp ce îmi imaginez cum răstoarnă toate turnurile de cutii și cum eu le așez la loc, da de unde, cum să le așez la loc cu el.
Alerg, gîndindu-mă că voi primi bani să nu mai vin cu copilul la ei în magazin.
În final, la raionul pentru bărbați îl prind pe Bebiță și el rîde fericit, cu gura pînă la urechi, în timp ce eu rînjesc și îi spun printre dinți că nu sîntem în parc să alergăm. Bebiță rîde și mai tare și mai fericit. Așa că iau adidașii lui cei de acasă, cutia cu papucii cei noi, rucsacul, motocicleta, copilul și, cînd sînt gata să merg spre casă, îmi dau seama că nu are decît un papuc. Așa că lasă-le iar jos, încalță-l și cu al doilea și apoi la casă. Unde plătesc și primim cadou un puzzle pentru copii. De mulțumire că nu am dărîmat nimic, cred.
Plecăm spre casă, gîndindu-mă că Domnul ar fi trebuit să înzestreze mamele cu mai mult de două mîini. Măcar cît sînt copiii mici.
*
Din jurnalul lui Bebiță: am cea mai tare mămică! S-a jucat cu mine și prinselea și v-ați ascunselea în magazin! Iupiiiii!
