Bebiță este în plin sezon de semnalizare a ceva. Doar că nu ne dăm seama a ce anume. El nu mai doarme nicio noapte întreagă. Nu. Doarme, apoi se trezește și vine din camera lui în camera noastră. Unde se sucește și răsucește atît de mult pînă cînd, evident, cade din pat. S-a întîmplat deja de două ori. În final, el doarme pe trei sferturi din pat, iar noi ne chircim în posturi absolut nefirești încercînd să ne găsim un locșor în pat.
Desigur că m-am pus pe bombănit, că nu se poate să nu mai dormim o noapte ca oamenii de trei luni, că deja e mare, că eu m-am săturat etc etc etc. Bombăneli temeinice, de om neatent la faptul că ce emiți, aia primești înapoi.
Să vă povestesc: se făcea că era două dimineața, noi dormeam liniștiți, se aude tropotul de căluț nărăvaș, se aprind cele două lămpi, după care Bebiță dă să sară la noi în pat. Săritura, fie din cauză că era prea somnoros, fie că a alunecat pur și simplu pe parchet, săritura, așadar, eșuează. Auzim un poc și, cînd dau să îl ridic, văd cum îi curge sînge. Un fleac, și-a spart nasul. Habibu îl ia în brațe și începe coșmarul. Nu, nu și-a spart nasul, pentru că sîngele curge într-un șuvoi gros și greu de stăpînit. Cei doi se duc la baie, eu mă uit îngrozită la petele de sînge care se lățesc și simt cum mă cuprinde răul la vederea sîngelui, așa că, după cîteva secunde, pregătindu-mă a leșina, mă întind pe hol. Pauză. Cîteva secunde? Minute?
În final, aud cum strigă Habibu: sună la 112! Cu ultimele puteri, îi spun, de pe jos, că mi-e rău la vederea sîngelui. După care încerc să mă ridic, reușesc, merg către dormitor – cei doi au venit din baie în dormitor, și, văzînd iară sînge, mă pregătesc de al doilea leșin. În cădere mă lovesc cu capul de tocul de la ușă.
Pauză. Pauză. Pauză.
Habibu este deasupra mea și mă stropește cu apă, îi spun că răul e de la sînge. Bebiță strigă din pat: mami, mami! Eu stau pe jos foarte liniștită, deranjată doar de insistența cu care Habibu mă obligă să mă întorc pe o parte. Pauză.
Aud fragmente din discuția cu cei de la 112. Habibu are o voce atît de calmă, de mă gîndesc să merg să verific rezerva de medicamente homeopate pentru calmare. Renunț, că n-am cum să mă ridic. Pauză.
În final ajung în pat și vin cei de la salvare. Îmi dau seama că vorbesc greu, probabil că m-am lovit și la gură în cădere. Unul din cei de la salvare mă întreabă cîți ani am. Nu știu. Îmi vine să rîd, pentru că, în general nu știu cîți ani am. Lui nu-i vine să rîdă și mă întreabă serios în ce an sîntem. 1998, nu-i clar? Glumesc. N-am răspuns așa, am știut și anul și luna, ba chiar și ziua. M-a pus să povestesc ce s-a întîmplat. Cu gura strîmbă, ca Anthony Hopkins în Legendele Toamnei, pe vremea cînd nu era încă sir, i-am relatat incredibila tărășenie.
-Refuzați să vă ducem la spital?
-Da.
-Semnați aici!
-Semnez.
În tot acest timp, doamna de pe salvare se ocupa de Bebiță. Care țipa ca din gură de șarpe, în timp ce auzeam despre curățarea și dezinfectarea rănii. După ceva timp, salvarea a plecat, iar eu și Bebiță am rămas cu plasturi. El cu mai mulți, eu cu unul mai mare.
În final sîntem bine. Eu am capul umflat ca un klingonian, dar nu mai am absolut niciun rid pe frunte, iar Bebiță și-a completat tăietura verticală de deasupra gurii cu una orizontală, deasupra nasului. Habibu a oprit două sîngerări și a pus mai multe stripuri. Bine, Bibea ăl mare!
*
Din jurnalul lui Bebiță: Chichi poc, mama poc!
Din jurnalul terților: hai, spune drept, te-ai îmbătat și ți-ai bătut soția și copilul!
Din jurnalul meu, din nou: Habibu a fost doctor într-o viață anterioară. Și tocmai ce mi-a mărturisit că a chemat salvarea pentru mine, nu pentru Bebiță, că am stat într-o baltă de sînge (șuvițele cele roșii din păr nu erau de la vopsea, ci de la sîngele închegat) și că nu vorbeam clar… O fi fost de la acidul hialuronic pe care îl mai resimt și acum în frunte. 😛
