Nu-i așa că vă era dor de el?
Așadar, fostul Bebiță, actualul Chichi Bardu a crescut și are mai mult de doi ani iar la trei merge la grădiniță. Așa zice el.
În balcon, noi, amîndoi.
El: Cine-a dat drumul la frig, mami?
Eu, scormonindu-mi mintea în căutarea unui răspuns bun (ce înseamnă răspuns bun? :P) : Doamne Doamne!
El: Nu. Ploaia!
Într-adevăr, afară ploua.
*
Ziua pălește tot mai repede în fața nopții. Chichi Bardu întrebîndu-se și răspunzîndu-și:
-Unde e soarele?
-Face nani.
*
Adaptare după vorba: nu mor caii, cînd vor cîinii. Nu doarme Chichi Bardu, cînd vor părinții lui. Agitație (din partea ambelor tabere: părinți versus copil), nervozitate (mai ales din partea taberei adulților), amuzament (tabăra copilul), țipete (tabăra adulților), răcnete de-a dreptul (eu, mama). După tot corul de rugăminți, implorări, false nepăsări, șantajări, amenințări, ajunsă la capătul răbdărilor zbier de mă doare gîtul că, la 12 noaptea, nu vreau să mai aud cuvînt și să nu care cumva să aibă tupeul să se mai dea jos din pat, a enșpea milioană oară. În fața răgetelor mele asemănătoare probabil cu cele ale personajelor din Cartea junglei, Chichi Bardu izbucnește în plîns, spunînd printre suspine:
-Scuze, mami, scuze!
Și atunci te simți un criminal.
După 5 minute, cu el în brațe, de data asta cu o voce normală, e rîndul meu:
-Scuze, Cristi, scuze.
*
Din jurnalul lui Chichi Bardu, după ce a văzut filmulețul cu Bunelu aflat în vizită la politehnică: la trei ani mă duc la facultate.
