Una dintre provocările cele mai mari atunci cînd ai copil o consituie calibrarea raportării la el. Mai precis, tendința este fie de a-l percepe gata mare (și atunci nu mai stai să îi explici de nu știu cîte ori, nu ai răbdare văzînd că se plictisește după cîteva momente, mai ales cînd tu, ca adult, stai așa de relaxat etc etc), fie de a-l considera total dependent și incapabil și a face totul pentru el. (Ceea ce iar e rău, pentru că îi oprești/ încetinești dezvoltarea.) Așdar, marea artă este să îl percepi exact cum este.
Stau eu într-o zi cu răbdare, îi explic de vreo 5 ori un lucru, calm, rar, măsurat, după care îl întreb:
-Ai înțeles?
-Da!
-Ce ai înțeles?
-Nu mai știu…
Și uite așa îmi dau eu seama cît de amuzantă sînt, nu de alta dar exact acest dialog îl am și cu partenerul meu… Deci clar e ceva la mine, nu la ei.
*
Cristi vrea să vadă lelefanții. Nu doarme, pentru că nu este bobosit. Știe că noi locuim pe Parcaților (Carpaților). (E drept că, de cînd cu sensul giratoriu, ne cam parcăm unii peste alții…). De asemenea, cînd e bobosit prea tare, vrea pe muieri. (Ale tatălui, desigur, ai tatălui, pardon. :P)
*
Plimbat cu copilul prin Ikea. Aventură la cel mai înalt nivel. Cristi vrea. Tot. Și iar intervine calibrarea. E clar că nu îi poți lua tot. Nu poți nici să nu îi ei nimic și atunci începe tatonarea, negocierea, diplomația. La un moment dat, ne mai scapă: lui un urlet, nouă un urlet… El începe să se tîrască pe jos. Noi ne străduim să gestionăm situația. În final, jonglînd cu trenulețe și ursul Baloo reușim să ne facem loc toți 3 la o masă și se instaurează un fel de liniște. Întreruptă fără voie de mine, cînd dau să iau o chifteluță din mîncarea pe care (ne-am dori noi să) o împărțim. Urlete peste urlete (doar ale lui de data asta), dat cu furculița peste mîna mea, moment în care s-ar putea să fie nevoie de figura autoritară a polițistului care să facă ordine, luînd eventual cu el și copilul care nu mai vrea să stea cu noi. Urletele încetează și se aude vocea lui Cristi:
-Nenea polițistul, luați-o pe mama, că nu e cuminte!
Șah mat!
*
Din jurnalul lui Cristi: e fascinant să le testezi oamenilor mari răbdarea. Inventivitatea. Creativitatea. Și, nu în ultimul rînd, maturitatea. De multe ori sînt mult mai copii decît mine. 🙂
