Sau nu ar trebui să fie. Și nici căsătoria. 🙂
De ce eșuează (cele mai) multe relații? Pentru că pornesc prost. Un fel de: ne-am adunat împreună, ca să nu fim singuri. Eu nu sînt bine cu mine, de fapt, nici nu știu cine sînt eu, nu am răbdare, nu am curaj să mă descopăr, nu știu cum să fac să mă simt bine, liniștit, împăcat dar știu sigur că nu vreau să fiu singur și vreau pe cineva care să mă descopere și să mă facă să mă simt bine, liniștit, împăcat. Haha! cum spunea Bebiță cînd era mai mic. De ce nu vrem să fim singuri? Teama de singurătate, ca și cea de moarte, sînt două dintre temerile cele mai mari ale ființei umane. Singurătatea pare să fie o boală, de care vrem, evident, să scăpăm. Ni se inoculează de foarte devreme panica: “Vezi să nu rămîi singur/ singură!” Ca și cum a fi singur e o pedeapsă, o corvoadă, o boală, ceva de care trebuie să ne ferim cu tot dinadinsul. E limpede că omul este o ființă socială și arareori solitară. Dar, pentru a avea o relație sănătoasă, noi trebuie să fim o perioadă și singuri. Noi, în compania noastră. Cu responsabilitatea de a ne vedea, de a ne distra, de a ne liniști pe noi înșine. Fără nimeni în exterior căruia să îi aruncăm aceste treburi de făcut. Celălalt nu este pansament peste rana singurătății. Celălalt nu este cîrjă emoțională. Celălalt nu este responsabilul cu distracția noastră. Celălalt este celălalt, întreg, independent, cu care decidem să intrăm în relație. Noi fiind, de asemenea, independenți și întregi. Relația nu este de dorit să înceapă din teamă (pentru că atunci apar compromisurile: fac orice, că altfel, cine știe, n-o să mă mai ia nimeni…) sau din plictiseală (nemaigăsind eu nimic de făcut cu mine, te găsesc pe tine să ne plictisim împreună). Ci din identificarea a cine sîntem, identificare cuplată cu a dorința de a descoperi și mai multe despre noi înșine. Pentru că da, celălalt este oglinda noastră și ni-l alegem pe măsura zenului sau, dimpotrivă, pe măsura panicilor noastre!
