Stăm cu ochii pe ceilalți ca pe butelie. Și nu stăm să observăm lucruri frumoase, vesele, nobile, înălțătoare. Nu. Stăm să vedem ce nu merge, ce n-au făcut, ce au făcut rău (credem noi). Cine? Cei din jur. Cei din trafic, care conduc asemenea unor ciubote, cei care se bagă fără să semnalizeze, cei care fac vitejii. Cei care ne servesc la supermarket și nu ne zîmbesc fericiți. Cei care ne conduc și, evident, ne fură. Cei care sînt lîngă noi și care nu ne-au băgat în seamă, nu ne-au apreciat, nu ne-au făcut să ne simțim bine etc etc etc.
Și mă gîndeam eu la soluție. Cum ar fi dacă nu am mai pierde atîta timp și energie stînd cu ochii în afară și nerezolvînd așa, desigur, nimic acolo și am stat cu ochii ca pe butelie pe noi înșine? Și am vedea cum sîntem noi, ce facem noi, ce simțim noi și de ce. Și ne-am analiza și ne-am luat la puricat și ne-am scutura de inutilele poveri de ură, frustrare, judecare/ autojudecare, blamare/ autoblamare și am fi noi înșine schimbarea pe care am vrea să o vedem în ceilalți. Ce ziceți? Frumusețea e în ochiul privitorului.
Meditam și eu între studiul unei sinastrii și somnul de prînz al lui Chichi Barbu. 😉
