Meditez de zor, de ceva timp, la nevoia de a-l ajuta pe celălalt. Ceva ca în romanele Sandrei Brown: el era un tip misterios, care avea o traumă și ea era singura capabilă să îl ajute. Ceea ce a și făcut într-o pasionantă poveste de dragoste.
Asta în cărți.
În realitate, nevoia de a-l salva pe celălalt, de a ne dedica celuilalt, de a trăi pentru celălalt este o nevoie foarte des întîlnită (celălalt fiind partenerul, mai rar partenera, copilul, părinții într-o oarecare măsură). Această nevoie este autentică, dar este irealizabilă. Îl putem ajuta pe celălalt punctual: îi este sete, îi dăm un pahar cu apă. Dar doar atît. Nu îi rezolvăm problemele, nu dăm testele în locul lui, nu facem temele în locul lui, nu învățăm lecțiile în locul lui. Mai mult, acest sacrificiu nu este nobil și nici de dorit. El este chiar perfid, pentru că ne oferă ascunzișul perfect de noi înșine, de nevoile noastre proprii, singurele de care sîntem sută la sută răspunzători. A ne trăi viața doar pentru altcineva, indiferent cine este acea persoană, înseamnă, de fapt, a nu ne trăi viața.
Așadar, la întrebarea cum pot să îi ajut pe ceilalți, pentru că aș vrea foarte mult să îi ajut?, răspunsul este: ajută-i punctual, atunci cînd poți face acest lucru și, mai ales, ajută-te pe tine! Rezolvă-ți ție problemele! Nu te ascunde sub masca bunului samaritean, pentru că asta nu înseamnă devotament, ci lașitate și fugă. De propriile lecții.
Întrebare: Ce pot face pentru el/ea?
Răspuns: Ce poți face pentru tine?
Pe de altă parte, perfidia ascunsă a dorinței de a-l ajuta pe celălalt, de a-i îmbunătăți/ rezolva viața, constă și în controlul pe care ni-l dorim (sau îl considerăm normal, de vreme ce ne-am sacrificat atît) asupra celuilalt. Și pe care îl manifestăm (conștient sau nu) asupra celuilalt. Un fel de: lasă că eu știu cel mai bine ce e bine pentru tine! Păi, bieții de noi, nu știm prea bine nici ce căutăm în propria viață. De unde să știm ce caută ceilalți în a lor?
Hai să trăim, să ne vedem de viață și să ne vindecăm!
