10 aprilie 2014. Ziua de cînd viața și-a continuat neabătută cursul. Dar n-a mai fost niciodată aceeași.
“Dorm. Sună telefonul. Giani. Ora 8. Contrar obiceiului meu de a dormi tun la această oră, mă trezesc și înșfac telefonul gândindu-mă care-i treaba. Că tu nu ești matinal. Cum nici eu nu sunt.
– Da? răspund eu cu vocea plină încă de somn, așteptând să-ți aud vocea.
– Sunteți iubita domnului Glonț?
Vocea care mă întreabă asta, nu e a ta. E străină. Și sensul întrebării e străin. Cine naiba face gluma asta proastă?
– Da. Cine sunteți? întreb eu cu voce spartă.
– Sunt agentul de poliție.
Asta-i fază de film prost. Și se întâmplă într-un film prost. Nu în realitate și nu mie.
Am țâșnit din pat și merg cu pași mari, rapizi și echilibrați prin casă. Din dormitor în sufragerie, în bucătărie, în dormitor.
– S-a întâmplat ceva? spune o voce surdă, care se poate să fie a mea, deși nu mi-e familiară.
De fapt, nimic nu mai mi-e familiar.
– Dați-ne niște date de identificare, vă rugăm.
Nu, e clar, e o farsă.
– Ce date să vă dau? Nu știu nicio dată. A pățit Giani ceva?
Vocea mi-e controlată. Gândurile mi-s controlate. Pașii mi-s controlați.
– Spuneți-ne seria și numărul de buletin.
Dacă aș ști cum se râde, aș râde. Nu știu datele ăstea nici pentru mine. Poate dacă aș râde, farsa ar înceta. Dar nu pot să râd. Si aberația nu încetează. Vocea continuă:
– Data de naștere, poate.
Asta o știu.
– 25 februarie 1969. Imi spuneți ce s-a-ntâmplat?
Tăcere. Ca și cum cineva ar înghiți în sec și și-ar aduna forțele. Gata. Și le-a adunat:
– Domnișoară, ne pare rău. Domnul Glonț a decedat. L-am găsit dimineață sub mașină.
Iubita, știi ce am visat aseară?
Că știu ce are mașina. Că știu ce are mașina.
Vocea mea nu țipă. Nu strigă, nu îngroapă lumea sub un urlet dement. Imploră, firavă:
– Poate e o greșeală.
Răspunsul vine intransigent.
Ca moartea.
– Ne pare rău. Nu e nicio greșeală.” (Cristina Podoreanu – Lup nebun)
*
Azi se împlinesc 5 ani de la plecarea ta, de la transformarea ta din Lup Nebun în Lup Nemuritor, de la – cum a spus-o brutal viața – moartea ta. Nu mai ești aici de mult. Ochii tăi de labradorit s-au stins. Nu degeaba mi-a fost teamă de vînt: “și de vînt mi-e teamă uneori, să nu sufle în lumina lor.” Goldwingul nu mai apare țanțoș pe străzi, cu tine și mai țanțoș cîntînd: “Hai să vedem un Tarantino” în Mila doi de lîngă trei. S-a terminat. În lumea asta, în dimensiunea asta, în realitatea asta tu, Giani Glonț, te încăpățînezi de 5 ani să fii o amintire.
Dar și eu m-am încăpățînat. Am scris cartea Lup Nebun sau cînd viața bate filmul și dragostea bate moartea. (http://www.cristinapodoreanu.ro/lup-nebun/). A ajuns la cititori. Știu că va ajunge la mult mai mulți. Se va face și film. Nu știu cînd și cum, știu doar că se va face. E prea frumoasă viața din povestea Lup Nebun pentru a rămîne anonimă.
Dorul cel nebun și pătimaș s-a mai domolit. Dar n-a trecut. Nu va trece niciodată. Va rămîne acolo pînă cînd ne vom reîntîlni în lumina nemuririi.
– Giani Glonț, faci mișto de mine?
-Mișto să mă facă Dumnezeu dacă fac mișto.
Și Dumnezeu așa te-a făcut, mișto! 🙂