Cînd eram puțin mai mare decît băiețelul meu azi, inventam povești. Surorile mele erau nevoite să găsească un titlu și, pe baza acelui titlu, eu născoceam o poveste. Eram așa de concentrată și de prinsă în actul de creație, încît, deși realizam că surorile mele adormiseră de mult, eu țineam să compun povestea pînă la capăt. Pe măsură ce am crescut, am renunțat la a mai născoci povești, trecînd la a scrie din poveștile reale oferite de viață. Dar nu despre această poveste voiam să vorbesc :), ci despre basmele pe care m-am pregătit să i le citesc lui Cristi.
Spuneam în articolul meu de ieri de terifianta poveste Hansel și Gretel. Rezumat: cei doi copii sînt trimiși de acasă de mama vitregă (tema abandonului plus cea a părintelui slab, tatăl, care nu face nimic să oprească … intriga poveștii), se descurcă ei ce se descurcă, dar doar pînă la un punct, după care ajung la căsuța de turtă dulce, unde vrăjitoarea îi hrănește cu de toate, tocmai pentru ca ei să fie rotofei, adică numai buni de mîncat. Să nu uităm că băiețelul este închis într-o cușcă. (Așadar, sechestrare și promisiune de canibalism: “gura ei saliva la gîndul cărnii fragede”). Slavă domnului că cei doi copii nu se pierd cu firea și o împing ei pe vrăjitoarea cea rea în cuptorul în care vrăjitoarea avea de gînd să îi prăjească. (După această imaginea sugestivă, stau să mă gîndesc că vorbele lui Cristi de a mă tăia în bucățele nu sînt neapărat cel mai rău scenariu cu putință). După această vătămare corporală a agresoarei lor transformată astfel în victimă (faptă făcută însă de cei doi copii în legitimă apărare), frații evadează și ajung acasă unde află că s-a rezolvat și problema mamei vitrege prin, nici mai mult nici mai puțin, moartea acesteia. Ca și cum moartea e o bagatelă și o rezolvare super-lesnicioasă a problemelor vieții…
E drept că această analiză succintă ar putea să fie completată cu părți teoretice mult mai savante, cu noțiuni de simbolism, cu sensuri abstracte, cu filosofări, dar Cristi mi-a spus limpede: “Hai să nu mai citim asta, mami!”
M-am uitat în biblioteca mea cu cărți pentru copii: Trei iezi cucuieți – dacă nu sînteți cuminți, vă mănîncă lupul, Ursul păcălit de vulpe – ce cool e să îi păcălim pe fraieri, Scufița Roșie – din nou, pentru că nu e cuminte, va fi mîncată de lup, Pinochio – fuga de acasă, vinovăția, frica și rușinea. E drept că toate se termină în chip fericit – slavă domnului! – dar, pînă la finalul lor, te trec toate sudorile.
Departe de mine gîndul de a renega meritele acestei literaturi, însă, dacă mă scutură pe mine ceva fiori de panică atunci cînd le citesc, cît de înspăimîntat trebuie să fie al meu copil?
Sap după o altfel de literatură pentru copii și vă dau de știre ce am citit și nu m-a “spăimîntat”.
Și poate că ar fi bine să revin la obiceiurile copilăriei mele pomenite chiar în debutul acestui articol. Ce ziceți?
Ps. Trebuie să admit: grafica este chiar reușită. 😛