Nu-i așa că vă era dor de el? 🙂 Haideți să vedeți cum ne-am mai distrat.
*
-Cristi, cum îl cheamă pe tati?”
-Bibu.
-Și mai cum?
-Costi. Constantin.
-Și pe mine cum mă cheamă?
-Mami.
-Și mai cum?
-Cristina.
-Și mai cum?
-Constantina.
“Și-a zis mama și-a zis mama, Constantina ține seama…”
*
-Mami, mi-e foame.
-Ce vrei să mănînci?
-Înghețată. Mi-e tare foame de înghețată.
Cu cîteva zile în urmă îi fusese tare foame de … apă.
*
Cînd eram mică și auzeam de Bartolomeu, întotdeauna spuneam Bartolotău.
Despre Bartolomeu în accepțiunea lui Cristi:
-Bartolo lui mami.
*
Turnul Negru era un turn alb care a luat hoc și așa s-a făcut negru.
Păi dacă a luat hoc, normal…
*
Ei, și acum urmează partea și mai distractivă a aventurilor cu Bebiță, zis și Kiki Bardu, alis Cristinel. Binevoiește dumnealui să se pricopsească artistic cu un virus. Noi zicem că-i o alergie, mai face din-ăstea, experții medicali ne spun că este virus. Să te ții! (Asta dacă nu ești părinte de curînd și ai aflat deja astfel de informații). Virusul se cheamă: gură, mînă, picior. Păi cum, nici virușii nu mai sînt ce erau pe vremea noastră. Apar bubițele cu pricina, așteptăm, răbdăm și, cînd zicem că ce a fost mai greu a trecut, obrajii omulețului celui mic (așa a zis Cristi, că el este un om mai mic) se fac purpurii (și nu de emoția mult așteptatului plecat la mare), ci de la al doilea virus pe care îl ia. Ascultați-l și pe acesta cum își spune: boala obrajilor pălmuiți. Ei, dacă-i musai, atunci mai acceptăm ceva palme și părinți și copil. Și ce să vezi: dispar bubițele și apare febra. Mare. Uriașă, vorba lui Cristi. Văd și eu cum indică termometrul 40 și. Să te ia cu fierbințeli, numai cînd îl vezi. Împachetări, antitermice, șosete nu mai știu de care, novocalmine, fuga la spital.
Pe boala asta o știți, e clasica afecțiune – inclusiv a copilăriei noastre: puroi în gît. Dăcît că puroi în gît. Atît. Noi făceam atunci penicilină sau moldamin. Și doar acum înțelegem cîte ape îi treceau pe părinții noștri.
Ei, bine, noroc că soțul meu (cel mai probabil medic prin viețile trecute) este mult mai calm și mai eficient în astfel de situații. E drept că și eu am devenit foarte eficientă, mai ales în ultimul timp, în a mă trînti pe covor, spre a nu mai leșina ca urmare a atacurilor de panică.
Și uite așa, pipoteticul concediu la mare îl așteptăm, că sigur va să vină. Într-o zi. Vara asta.
Și iar ajung la vorba românului: Sănătate! (Ce “ziua bună”, “salutare”, “la revedere”, “te pup, papa”. Îl pupăm noi și pe Papa, doctorul, știe el de ce! și pe Popa, doctorul, dar, dincolo de toate: Sănătate, frate! că în rest plecăm noi și la mare.)
*
Din jurnalul lui Cristinel: simt că stau pe grătar. Cred că o să mă fac negru și eu, ca și turnul, pentru că tocmai ce am luat hoc. Și dacă eram fetiță, așa aș fi arătat:
