-Mami, cînd fac și eu o sută de ani ca Bibu?
*
-Mami, noi sîntem doi prostuleți.
-Bine, Cristi, iar bombonica asta o mănînc eu singură.
-Mami, eu sînt un prostuleț și tu o bună!
*
-Patrula cățelușilor se deplasează cu un veficol.
*
-Cristi, ai aici două jucării. Pe care o vrei mai întîi?
-Mai întîi pe amîndouă.
*
-Cristi, cîte mîini ai?
-Patru.
-Ești sigur?
-Da, cu picioarele am patru mîini.
*
Pregătiți fiind Bibu și Cristi de schi, eu le amintesc:
-Să duceți, vă rog, gunoiul!
-Mami, să îl duc să schieze cu mine în Poiană?
*
Discuție la masă, care alunecă (discuția) spre pomenirea diverselor nevoi fiziologice.
Doini către Cristi:
-Cri, nu vorbim despre asta la masă!
-De ce nu, Doini, că am gura goală.
*
Cristi: Nu vreau să merg la piesa de teatru “Fata babei și baba moșneagului.”
*
Și vine una dură acum, e drept cu mingea ridicată chiar de propria-mi persoană la fileul tînărului Nadal:
-Cristi, atîta am tot strîns la jucăriile tale, că m-am plictisit de ele.
-Mami, cred că și eu m-am plictisit de tine…
Ce îți rămîne de făcut? Nimic, poate doar să scapi printre dinți înjurătura pe care tot de la el o știi: “pila mă-tii”. Iertată fiindu-mi introducerea de … unelte și scule în actul sobru și elevat al literaturii.
*
Din jurnalul meu: de cînd îl am pe Cristi, nu trece zi în care să nu mă gîndesc la faptul că nu sînt suficient de matură, nu am suficientă răbdare, nu sînt suficient de creativă, nu mă țin nervii suficient de mult, nu sînt o mamă bună. Bun, am și afirmații pozitive: am plămîni zdraveni și îmi place să răcnesc, de mă doare gîtlejul. Doar că, după aceea, mă cuprind instantaneu remușcările și iar încep întrebările: oare n-ar trebui să mergem la psiholog? (Noi, adulții, nu copilul.) Oare cum s-ar descurca alți părinți în locul nostru? Probabil că bine și foarte bine, cîtă vreme ar juca doar un rol temporar. De fapt, realizez că e absurd să faci o criză de nervi sau să intri în depresie pentru că strîngi cîteva (mii de) jucării. A strînge jucării este un fapt banal și neutru. Dar repetarea la infinit a acestei activități transformă o acțiune banală într-o corvoadă fără sfîrșit. Nu credeți? Vă invit la mine acasă.
După acea trag aer în piept, iau o gură de vin bun (de ce e ideal să ai un soț somelier!), mă apuc să îmi pun țărînă în cap, nu multă, vreo cîțiva saci (așa cum m-a învățat Doini) și spun:
-Iartă-mă, Cri. Iartă-mă că am țipat la tine. Acum sîntem prieteni buni, da?
-Lasă-mă să mă gîndesc. Hmmm. Nu prea.
Și văzîndu-mi mutra posmogită, Cristi mă ia în brațe, alintîndu-mă:
-Soarele meu, Pluto-ul meu (tocmai ce am terminat enciclopedia planetelor), bradul meu, motocicleta mea…
