-Cristi, tu știi de ce stai acasă?
-Da, pentru că sînt viruși.
Știe, copilul. Mama e prinsă pe picior greșit:
-Mami, tu unde m-ai găsit?
-?!
*
-Uite, Cristi, copacii sînt albi. Copacii au înflorit.
-Da, mami, uite și cîinele ăla a înflorit, răspunde Cristi, arătînd spre un cîine alb și el…
Și apoi tot el:
-Ce pontos sînt!
*
Disputa din fiecare noapte legată de adormitul lui.
-Mami, vreau să-ți spun ceva.
La care eu completez:
-Știu, ție nu-ți place să dormi.
-Mami, nici lui Bibu nu-i place!
-Nici lui Bibu nu-i place să doarmă seara, că dimineața îi place.
-Mami, da’ ție îți place să dormi.
-Da, ce-mi mai place!
În cadrul procesului de adormire, adoptăm tot felul de strategii. Una dintre ele este aceea de a sta cu el 10 minute (îi arătăm pe ceas) și apoi îi spunem că poate să doarmă cînd dorește el, noi fiind în apropierea lui, mai precis în sufragerie. Uneori merge. Alteori nu. Într-o seară nu merge neam, drept pentru care Cristi se pune pe plîns, că el nu vrea să doarmă, că lui nu îi place să doarmă, că el nu vrea să doarmă singur etc etc etc. Stabilită fiind regula celor 10 minute, încercăm eroic să ne ținem de ea. După o reprezentație semi-artistică de plîns, vine reprezentația sută la sută artistică de cîntat. Și ce credeți că performează micul prinț – redau refrenul, care se aude foarte clar din sufragerie: “Vă dați seama, este mama. Mama mea!”
Nu ne rămîne altceva de făcut decît să mergem din nou în camera lui, unde Cristi ne spune:
-Să va dau un pluș, să nu dormiți singuri!
Ia-o și pe asta! Gol, sus, lîngă vinclu, mai să rupă plasa…
*
-Cristi, aruncă paiul!
-L-am aruncat!
-Unde e?
-Pe fundul găletei.
Inutil de spus că nu avea cum să-l fi aruncat pe fundul găletei, pentru că nu venise în bucătărie.
-Cristi, vrei să răsturnăm găleata să vedem paiul?
-Mami, de ce să te murdărești de gunoi?
2-0!
*
-Mami, tu ești iubita mea!
-Eu sînt iubita ta mamă. Dar iubita ta nu sînt eu.
-Mami, oamenii cînd se căsătoresc își iau brichete.
După cîteva secunde bune, îmi dau seama că brichetele sînt, în acest caz, verighete…
*
Cristi, dînd cu pumnii.
Eu, încercînd să îi explic:
-Să știi că pumnii încep acolo unde se termină mintea.
-Păi mie mi s-a cam terminat.
*
Din jurnalul meu: eu am senzația că mintea mea se termină. Și că iau bătaie cu mult la zero în fiecare zi… Partea frumoasă este că, în fiecare dimineață, o luăm de la capăt, pregătiți pentru următorul meci și sperînd tot mereu la victorie!