Deși, pe zi ce trece, constat că ne știm de foarte mult timp, cu siguranță din această viață, dacă nu și din cele trecute (cu siguranță și din cele trecute, îmi șoptește alter-egoul meu, astrologul de serviciu), totuși nu ne-am împrietenit niciodată. Ba mai mult, sentimentele pe care eu le nutresc pentru ea, sînt de ură și răzbunare. Iar reacția pe care o am atunci cînd scoate capul este cît se poate de clară: fight or flight, dar mai bine lasă lupta și ia-o Cristinica la fugă! E mult mai sănătoasă! Asta fac întotdeauna, fug de-mi sfîrîie călcîiele, dar distanța dintre noi nu se mărește neam. Ea e acolo, suflîndu-mi în ceafă. Ba cîteodată, cînd eu mă înverșunez să îmi scuip plămînii, nu alta, de la atîta goană, ea, lejer, o doamnă elegantă, mărește puțin pasul și, din ceafă, îmi ajunge în piept sub formă de gheară, în plexul solar, sub formă de soare negru, în gît, sub formă de bolovan și, dacă e generoasă, (și e generoasă fără număr, fără număr, fără număr) îmi poate ajunge chiar și în cap, sub formă de hamețeală, mînca-ț-aș. Și uite așa pierd de fiecare dată competiția. În momentele de respiro, derulez filmul cu mine alergînd ca Ussain Bolt, dar tot degeabă și îmi dau seama că eu sînt iepurașul care fuge de umbra lui. Iar dacă aș consuma energie doar alergînd, încă nu ar fi așa de rău, doar că o mai consum și activînd prompt butonul de scenarită acută, cu tema scenarii apocalipttice cărora nu ai cum să le reziști rămînînd în viață. Cel puțin nu în asta!
Concluzionînd, deși ne cunoaștem de minim o viață, competiția e acerbă și eu o pierd fără excepție. Și cum spunea un mare înțelept, soluția nu o găsești niciodată la același nivel la care ai/ s-a creat problema. De unde rezultă că soluția nu este la nivel de competiție, că acolo nu am cum să cîștig. Așadar, soluția e la nivel de non-competiție. Adică la nivel de acceptare.
Ok, hai să facem oficial cunoștință:
-Pe mine mă cheamă Cristina.
-Bună, Cristina. Pe mine mă cheamă Frica ta.
-Frica mea. Ar trebui să spun că mă bucur să te cunosc?
Frica mea s-a uitat la mine și a zîmbit. Sfioasă?! Să fie oare acesta începutul unei lungi și frumoase prietenii?
Titlu de roman: (pe lîngă cel de: Cristina, dă-te jos din cap!) La braț cu Frica.
Continuarea în episodul 2.
PS. Voi v-ați împrietenit cu ea? Nu cu a mea, cu a voastră. 😛
