Ce ne spune tăcerea?

Bună ziua, prieteni. Am conștientizat în ultima perioadă cît de îndrăgostită sînt eu de cuvinte. Din totdeauna îndrăgostită de ele. Cît îmi place de ele, cît îmi doresc și eu, precum Eminescu, să găsesc cuvîntul ce exprimă adevărul. Cum tind să pun bază exclusiv pe ceea ce ce aud. Cum vorba-i, vorbă! Chestiuni din ăstea. Și mi-am dat seama că e foarte nobilă și erudit-artistică atitudinea asta a mea, dar este și extrem de limitativă. Pentru că, dacă doar auzi cuvintele, insă nu te uiți la omul din fața ta, nu vezi cum are mîinile încrucișate, buzele strînse, nasul ridicat a dispreț sau a dezgust, nu ai înțeles ceea ce transmite de-adevăratelea omul, dincolo de cuvintele atît de dragi mie. Iar cînd te uiți la oameni și vrei să îi vezi, trebuie să taci. Ha, Cristina care tace! Ha, ha, Cristina cea mult prea tăcută… 🙂 Am înțeles și că sînt oameni care n-au nicio treabă cu cuvintele, oameni care tac, oameni care sînt scumpi la vorbă sau chiar zgîrciți, oameni care folosesc vorbele precum jucăriile, oameni care spun ce vrei să auzi tu. Și că ei nu sînt mai bun sau mai răi, ci doar altfel.

Cît de atenți sînteți la celălalt?

Cît de ușor e să fii atent la un personaj nou în viața ta. Dar ce facem cu copilul? Cu soțul? Cu oamenii pe care îi vdem zilnic?

Spunîndu-mi eu că dragostea pentru cuvinte îmi servește de minune mai ales la a scrie chestiuni (adică exact ceea ce fac acum), dar că e cazul să și tac și să observ cuvintele pe care le formeaza tăcerea din jurul celuilalt, am purces la treabă.

Subiectul numărul unu, Cristinel cel năzdrăvan. Ce spune, ce vrea să spună dincolo de ce spune, ce vrea să spună cînd tace și cînd trîntește uși, ce vrea să spună cînd sprîncenele i se unesc de-a dreptul, de încruntat ce e.

Ce am descoperit, e că am idee. Dar e oare ideea mea congruentă cu mesajul lui? Și atunci m-a cuprins teama. Dacă înțeleg greșit și fac ceva ce este în detrimentul lui? Dacă, în ciuda lecturilor de specialitate, a dorinței mele de a a avea cel mai bun răspuns pentru el, de a-l susține și a-l sprijini, dacă, în ciuda a toate acestea, va veni o zi cînd Cristi îmi va spune: mamă, îți aduci aminte cutare lucru? Tare rău mi-a prins ce ai zis tu. Mult m-a traumatizat. Greu am scăpat de vorbele/ faptele tale de atunci. 

Și cutare lucru să fie ceva de care eu să nu-mi pot aminti nici în ruptul capului sau, și mai și, să fie ceva despre care eu eram convinsă că îi va fi de mare ajutor.

Așa că m-am repoziționat, m-am relaxat și mi-am dat seama că, deși generația părinților noștri nu avea nici pe departe informațiile pe care le avem noi acum, există un punct comun între părinții noștri și noi ca părinți: vrem binele copilului. Acuma, că știm noi care e binele sau nu, că binele s-a schimbat de atunci asemenea personajelor din poveste care s-au dat peste cap de trei ori, transformîndu-se, că ai noștri copii vor veni la noi să ne spună că nu a fost binele lor cel pe care l-am crezut noi, ăsta-i riscul meseriei de părinte.

Și, ca să-l diminuăm, cel mai simplu este să ne asigurăm în primul rînd de binele nostru (binele ăla adevărat legat de centrare, așezare, maturizare) și apoi să gestionăm binele copilului.

În final, dacă am făcut tot ce a ținut de noi, vom fi împăcați, indiferent de rezultat.

Nu credeați că sînt îndrăgostită de cuvinte? Aveți mai sus dovada.

Mă duc să tac. Să înțeleg ce îmi mai spune tăcerea. 😉

Și să descopăr zîmbetele de pe chipurile oamenilor. Începînd cu al meu,desigur.