Beau.
Si nu atit ca beau, ci imi place sa beau, ador sa beau, in ultima perioada din viata mea am avut senzatia ca traiesc ca sa beau. Haoleu ce am zis!?! Sa va explic: vine dimineata (aia a mea, dar despre asta vom vorbi alta data) pastoasa, confuza. Trece ziua cu diverse. Cromatic tot asa, in nuante de gri, gri caramziu, gri sobolan, gri cenusiu. Si, ca sa vezi sfidare, cind rasare soarele? Cind se apropie noaptea. Iar eu voi sta in compania admirabila a unui superb pahar de spumant, pe care cel mai bun sot sommelier din lume il umple cu un lichid nobil, cu bule din cele mai fine. Atunci, aproape de miezul noptii, rasare in sfirsit soarele, atunci maxilarele mele inclestate se relaxeaza, atunci incep sa zimbesc frumos. Se aude mai intii zgomotul dopului care iese din sticla, apoi cea mai minunata muzica posibila, aceea cind lichidul curge domol din sticla de spumant in paharul meu delicat, apoi, printre lacrimi de fericire, zaresc perlajul fin din paharul meu, culoarea catre auriu, ce mai: culoarea sampaniei chiar daca este spumant (desi uneori mai bem si sampanie adevarata, doamne, cum imi tresalta inima de fericire (si) atunci) si apoi sarut gratios dar si smerit paharul si spumantul imi spune ca viata merita traita.
Deci, imi place sa beau. Nu orice, nu oricum, dar spumant sa fie… Si nu numai. 😛
Cind beau? Zilnic. Un pahar, dar mai degraba doua. Am zis sa tin post doua zile pe saptamina (post de vin, zic), miercuri si vineri, spre exemplu. Dar nu am simtit vreun mare fior religios la acesta idee, asa ca am abandonat-o. Ce atita post? Deci beau cu sfintenie (vedeti totusi ca nu sint atee) 2 pahare de vin pe zi. La ocazii speciale, trec la 4, 5. Ocaziile speciale nu sint chiar multe, pot fi o data pe saptamina, de doua ori pe luna, depinde. Dar nu fortez nota cu ocaziile speciale, ca atunci nu ar mai fi speciale. Eu imi vad de treaba mea zilnica.
Si acum e acum.
Ma trezesc intr-o dimineata cu puls de o suta, asa, degeaba. Evident ca intru in panica. Mai ales ca pulsul ramine ridicat citeva zile bune. O tulesc la cardiolog, care imi da de facut o serie de analize. Primesc rezultatele care sint bune, foarte bune, pina ce ajung la un GGT care sare mult din limita normalului si este 74. Acum sa vezi tahicardie, in timp ce caut instant pe net (ce face orice om de buna credinta in asemenea caz? Se uita pe net, desigur) si citesc: indicator de hepatita, de ciroza si de altele si mai si, pe care nu le mai pomenesc aici. Gata, mor. S-a dus cu bautul meu, e de la alcool totul, fir-ar sa fie.
Sint gata sa fac un tirg cu Dumnezeu, sa tin post negru, sa nu mai beau nimic… Aoleu, aoleu!
Imi zic totusi sa mai citesc putin si observ ca e de corelat GGT-ul cu alte analize de ficat, pe care ma uit in lista si vad ca le-am facut si care sint absolut normale. Uf. Poate ca nu mor totusi. Poate ca mai traiesc. Poate voi mai putea chiar si sa beau. Poate nu e cazul sa ma calugaresc…
Nu imi mai iau pulsul. De la tahicardie, mai sa imi stea.
Cred ca inima mea imi spune sa nu ma mai precipit atit si sa imi revizuiesc putin relatia mea cu mine, cu viata mea, cu controlul meu, cu placerile mele… Si apoi se va regla si relatia mea amoroasa sufocanta cu alcoolul…
