Ies intr-o zi pe strada si ma izbeste cenusiul general. Vremea ploioasa, posomorita, oamenii imbracati in culori terne, masinile innegurate si ele de la noroiul de pe strada, o atmosfera demna de poezia lui Bacovia. In atotcuprinzatorul cenusiu, ma uit la mine: pantaloni largi cu multe culori, ghete galbene, bluza groasa galbena, ba chiar si caciula cu smiley. O adevarata pasare a paradisului, ce mai. Si imi vine sa rid si parca cenusiul dispare, asa cum e de ajuns sa aprinzi o luminare cit de mica, iar lumina ei va goni instant cel mai de nepatruns intuneric.
Asa ca, daca intilniti un pitic colorat/ o pasarea paradisului care – dupa caz, potrivit vremii: goneste pe pegasul albastru, ia cu asalt pieptis Dobrogeanu Gherea, alearga de mama focului prin diverse cartiere, sint eu, dornica de a-mi reantrena inima sa nu mai bata ca un iepure speriat, sa-mi reglez pulsul si sa-mi recolorez viata.
