Stiti senzatia cind v-ati pierdut cheile? Si le cautati disperat pe peste tot? Sau, si mai cu panica si groaza, atunci cind iti pierzi portofelul? Ca poate ai bani in el, dar, mai nou, ai carduri. Si cine nu a auzit de fraude? Si ai acte si iar fraude plus nebunia (birocratica) de a reface actele? Dar divaghez.
Ce vreau sa va spun, este ca am pierdut bucuria. Pofta de viata, relaxarea, detasarea, zimbetul, risul in hohote. Si e mult mai grava si mai scumpa pierderea decit a zeci de chei si de portofele.
Asa ca m-am pus pe cautat. De fapt nu. Mai intii am inceput sa ma indoiesc de faptul ca le-as fi avut. Ca bucuria si cele de mai sus ar fi fost cu adevarat ale mele. Poate ca le imprumutam de la ceilalti. Poate ca viata zicea: ia si tu de aici un kil sapte sute de bucurie pura. Ca meriti. Dharma si karma. Si am inceput sa intreb in dreapta si-n stinga oamenii care ma stiu de o viata, daca eu chiar eram un om vesel. E drept ca mi s-a spus Cristina Zimbet, sau Viata, pur si simplu. Mi-a spus un coleg de acum 20 de ani, revazindu-ma, dupa cei 20 de ani, ca se bucura sa ma vada in forma care m-a consacrat! Ha! Si am tras concluzia ca bucuria era a mea. Bun.
Asa ca m-am pus pe cautat. De ce nu mai e? Stai, sa nu fiu asa dramatica. Unde e? Unde e bucuria? Daca era la mine si nu mi-o imprumutau ceilalti (ba, de multe ori, ceilalti o imprumutau de la mine, dar asta e alta poveste), cum ajungeam la ea si, mai ales, de ce nu mai ajung la ea?
In trecut:
-Blondi, mergem/ facem/ dregem cutare?
-Daaaa.
Si gata.
In prezent:
-Cri, mergem/ facem/ dregem cutare?
-Unde? Cind? Cum? N-ar fi mai potrivit altunde/ cindva/cumva?
Si asta e doar inceputul sfirsitului spontaneitatii si al bucuriei.
Pierdut bucurie. Eu si Smiley, buletinul.
Mi-e dor sa spuna colegii de la etajul 7: a venit Cristina la birou. Se aude rizind! Cale de doua etaje, nota bene. (Eu avind biroul la etajul 9).
Caut bucurie. Hohote de ris. Veselie. Pofta de viata.
Astept cu nerabdare sugestii, propuneri, reclamatii. Sa ne ridem impreuna de ele.
