Viața nu cere voie. Ea este.

Frica. Programul. Controlul. Ne dorim la nebunie ca lucrurile să iasă exact așa cum vrem noi, pentru că noi știm cel mai bine ce (ne) trebuie. Ne facem planuri, uitînd că cel mai bun mod să-l faci pe Dumnezeu să rîdă, este să-i spui planurile tale.

E cum mi s-a întîmplat mie sîmbătă, cînd am proiectat o excursie frumoasă și consistentă cu motorul. În planurile mele, vremea trebuia să fie cel puțin rezonabilă: adică nu aveam nimic împotrivă să nu decît 22, 23 de grade și puteau exista și cîteva picături de ploaie, pentru că aveam echipament. Așa am decis eu în mărinimia planurilor mele. Realitatea de pe teren a fost cu totul alta: picături unite sub formă de ploaie torențială, alternînd cu ploaie mocănească și grade 12, 13… Ce puteam să fac: să ridic pumnul spre cer, luîndu-l la rost pe responsabilul cu ploaia că dădea dovadă de exces de zel? Și dacă aș fi făcut asta, revolta mea nu influența cu nimic. Sau să decid că merg așa, prin ploaie și frig? Hm, asta deja era o soluție care ținea de mine. Sau să constat că, pur și simplu, planurile mele nu se vor pune în aplicare…

Nu putem controla vremea și nici viața. 🙂 Ne putem controla reacțiile noastre și acțiunile noastre.

Programul. Considerăm că anumite lucruri sînt firești. Tot pentru a avea iluzia controlului și a părea că stăpînim bine regulile. Viața. Haha. E drept că o floare se naște, crește – încîntîndu-ne cu frumusețea și mirosul ei și apoi se ofilește și moare. Ca și omul. Doar că și aici noi trebuie să stabilim condiții: cînd și cum se naște, cum crește și cînd e cazul să dispară… Ce patetici sîntem. Și puțin fricoși. Dar simpatici. Pentru că vine cîteodată viața și stabilește, din nou, că regulile noastre nu valorează nici cît o ceapă degerată, pentru că ea are alte planuri cu noi. Ce facem atunci? Ne blocăm în revoltă și neputință? În frica de necunoscut? În frustrarea că planurile noastre se duc pe apa sîmbetei? Ridicăm pumnul spre cer? Începem să ne urăm pe noi și pe cei din jurul nostru?

Sau acceptăm provocarea și intrăm în jocul cel nou?

Să stăm strîmb și să judecăm drept:

Viața nu cere voie. Ea este.

Mă gîndeam de dimineață că, dacă vrei să iei cît mai mult nisip în mînă și să strîngi pumnul, ca și cum ai spune: ăsta e nisipul meu, vei avea în final mult mai puțin nisip decît dacă ai ține palma sub formă de lopățică și ai lăsa-o să coexiste împreună cu nisipul care vrea să rămînă acolo.

Viața – în palmele deschise.

Pentru astăzi, la rubrica AstroTarot: Spînzuratul.