Toata viata mea de copil mi-am dorit sa fiu om mare. Adica acel om care este stapin pe viata lui, care isi ia singur deciziile, care nu depinde de altii.
S-a terminat cu copilaria si, pe la 20 de ani, a inceput epoca de aur. Am devenit un fel de om mare, stapina pe viata mea, luindu-mi singura deciziile (una din cele mai faine amintiri de-ale mele este atunci cind ma aflam in fata unei harti a lumii si puneam degetul unde vreau sa merg si, de obicei, acolo mergeam), nedepinzind de altii (nici nu aveam nevoie, deoarece familia mea de baza era ancora de neclintit, asteptindu-ma cu rabdare eterna oricind as fi dorit sa reajung acasa). Spun un fel de om mare, pentru ca am fugit cit am putut de responsabilitate. Nu ma vedeam avind copii, ci fiind cea mai nebuna matusa cu putinta, nu ma vedea devenind nevasta, casatoria fiind, in mintea mea, mai degraba casnicie. Si cu ce vi se pare ca aduce foarte mult acest cuvint? Cu casna?!?… Si mie… Ma vedeam libera, fara nicio legatura, obligatie, datorie, responsabilitate.
Epoca de aur s-a prabusit cu zgomot cind un om drag s-a bagat sub o masina si a plecat grabit spre eternitate. De acolo, dintre darimaturi, a inceput o alta epoca. Epoca de fier.
Am devenit un alt fel de om mare. Acela care este stilp si/ sau ancora pentru propria familie si apoi pentru cea de baza. Dispar libertatea, relaxarea, neimplicarea. Vin, calcind apasat, datoria, responsabilitatea, seriozitatea. Se zguduie pamintul fiintei mele sub greutatea lor. Ma lupt cu depresia, devin parinte pentru copilul meu, apoi pentru propriul meu parinte si incep sa tinjesc dupa epoca de aur, dupa copilarie, dupa un hohot sanatos de ris. Incep cautarile, vindecarile, cautarile, provocarile. Continua datoriile, seriozitatile, responsabilitatile, datoriile, datoriile, datoriile… Nu mai este despre: am dreptul sa, ci despre: am datoria sa, tradusa de mintea mea: trebuie sa! Organizez botezuri, inmormintari, pomeni, parastase, pina simt ca nu mai pot organiza nimic. Nici macar o deplasare la capitala… Ma lupt cu trecutul (inclusiv cu ala de aur, ca de ce nu mai e), cu fantomele, cu traumele (mostenite sau proprii si personale), ma lupt, ma agit, ma bat, ma zdrobsesc…
Si apoi cinta Ney. Dar nu numai, desigur.
Si imi spun, gata cu epoca de fier. E timpul de reunire: primul fel de om mare cu al doilea fel de om mare cu drepturi egale. Vedem ce epoca se instaureaza acum. Sa reintre in scena risul, relaxarea, lejeritatea. In roluri principale. Va multumesc.
Pot ramine sa faca partea din cor seriozitatea si datoria.
Ii multumesc pentru prestatie lui trebuie. A fost omniprezent si potent si e timpul sa plece.
Gata. Liniste acum. Lucram la opera noul fel de om mare. Ala care are in sfirsit ceva in cap. 😛 Vezi poza de mai jos.
