(fragment din roman)
Giani are în garaj și o Hayabusa. Și cum plimbarea cu Goldwingul a devenit ceva obișnuit, evident că îl rog cu diverse ocazii să efectuăm deplasări și cu Hayabusa. Bumbu vine cu tot felul de argumente contra: ba că nu mai sînt bune cauciucurile, ba că lanțul trebuie schimbat etc etc. Așa că, după ce aud aceste scuze, îmi trece prin cap faptul că s-ar putea să nu știe să conducă Hayabusa. Bine, e drept că cine conduce motociclete de 25 de ani și acum se plimbă țanțoș cu un motor de aproape 500 de kile, nu prea are cum să nu știe s-o conducă pe Busa.
Giani m-a luat de la Arad cu mașina, am ajuns la Pitești și ne pregătim să plecăm spre Brașov. Cu motorul. Mă echipez și apoi îi dau rucsacul să îl pună într-unul din generoasele portbagaje ale Goldwingului.
– Iubita, ăsta îl ții tu în spate, spune Giani.
– De ce, bumbu, ce ai în portbagaj?
Bumbu nu răspunde, intră în garaj și iese cu Busa.
– Nu pot să cred. Ești sigur că sînt în ordine cauciucurile, uleiul, lichidul de frînă și mai știu eu ce? întreb, în timp ce un zîmbet absolut satisfăcut mi se întinde pe toată fața.
Giani zîmbește la rîndul lui.
– Iubita, pe unde vrei să ajungem acasă?
– Pe un drum lung.
– Bine, nu mergem pe Cîmpulung. Mergem pe Valea Oltului, Sibiu, Brașov.
– Iupiiiiii, ne dăm cu Busaaaaa.
Îmi pun casca pe cap, mă urc în spate. Compar o secundă – involuntar – fotoliul Goldwingului cu porțiunea mititică de șa pe care o am la dispoziție în calitate de pasager de Busa. Dar nu contează. Va fi cu adrenalină la maxim. Pornim. Cu Blondi și Giani Glonț pe Hayabusa. Mda. E cu adrenalină. Motorul scoate un zgomot foarte înfundat, ca un mîrîit de fiară. De bestie. Care așteaptă în liniște, ca o imensă panteră ce se întinde leneș în pregătire cursei pe viață și pe moarte. Rucsacul devine al naibii de greu în spate. Poziția devine incomodă. Mîinile mele caută cu disperare rezervorul, în speranța unui punct de sprijin. Ochii îi țin nu doar închiși, ci strîns închiși.
Mîrîitul Hayabusei-bestia nu cunoaște îndurare și se aude acum distinct. Din spate, de sub povara rucsacului devenit instrument al penitenței, singura mea senzație este frica animalică vizavi de Hayabusa-bestia. Nu adrenalină, nu plăcere, nu satisfacție. Povară zdrobitoare și frică. Încheieturile mîinilor mi-au devenit dureroase, inelele tind să se deformeze prin contactul repetat și fără menajamente cu rezervorul. Hayabusa-bestia s-a încălzit. Mîrîitul este acum un urlet de putere imensă. De dorință de a înghiți kilometri de asfalt. Hayabusa-bestia se hrănește cu asfalt de bună calitate, condimentat cu curbe. Înfulecă flămîndă, cu un răget constant de putere fără limite. Mașinile de pe Valea Oltului par biete jaloane statice. Și eu nu mai pot. Nu mai pot. Vreau pe motorul meu. Vreau pe Goldwing. Vreau acasă, la mama.
Ne oprim la benzinăria de la intrarea din Sibiu. Mă dau jos de pe motor, mă lungesc în iarbă. Dialogul nostru este – contar obiceiului meu de a vorbi cîte-n lună și-n stele – scurt și la obiect:
– Giani, tu așa conduci de obicei?
– Nu, iubita, acum am mers mai încet, că sînt cu tine.
– Vinde-o.
Altceva nu mai spun. Închid ochii și încerc să diger senzațiile extreme pe care le-am experimentat și să mă refac măcar puțin, pentru că mai urmează 140 de kilometri pînă la Brașov. Bine, în acest ritm putem face și o jumătate de oră…
Mă urc din nou pe motor. Nu mai caut să mă țin de rezervor. Îl țin pe Giani strîns în brațe. 180 de kilometri la ora, 200, 220. Frica mea rămîne atotcuprinzătoare, dar eu mă situez acum drept în mijlocul ei, ca în ochiul dragonului. Acolo e cea mai mare liniște. Cea mai înfricoșătoare, dar și cea mai mare. Pot încerca să mă împotrivesc, dar știu că voi sfîrși prin a mă supune. Frica de Hayabusa-bestia e atît de prezentă, încît nu mai există. Sîntem una cu ea, cu mîrîitul, cu urletul ei de putere și de victorie, cu nebunia vieții trăite la 9000 de ture…
