De ce e foarte bine să facem lucruri cu care nu sîntem foarte obișnuiți, dacă nu chiar noi.
Cum ar fi să ne urcăm pe placă și apoi să (încercăm să) coborîm pe ea…
E foarte bine pentru că realizez faptul că accidentul moto din vară nu a avut urmări foarte serioase, deoarece genunchiul cel drept, protejat doar de o genuncheră, face față cu succes provocării unui sport pe care nu l-am mai practicat de ceva vreme, așa încît pare aproape un sport nou nouț pentru mine.
E foarte bine pentru că postura imbatabilă de om care se ține/ dă pe schiuri de mai bine de 30 de ani (deci are un onor de protejat ;)) se schimbă într-una mult mai flexibilă de persoană gata să se adune de pe jos, de fiecare dată cînd cantul plăcii nu a fost manevrat corespunzător, drept pentru care s-a înfipt în zăpadă și eu m-am lungit exemplar pe pîrtie.
E foarte bine – în continuare – pentru că se interacționează extrem de ușor uman. Nu am apucat aproape niciodată să cad și apoi să savurez contactul cu pîrtia, pentru că, din senin, alți boarderi veneau repede către mine: sînteți bine, domnișoară? Iar eu zîmbeam eroic, desigur că sînt bine. Fac ce n-am mai făcut de ani buni – cad frecvent pe pîrtie – dar e cu talent și … aroganță și căderea asta.
E foarte bine pentru că mintea rămîne incredibil de concentrată doar pe acest moment: oare cum o fi balansul ăla de vîrf -călcîi? Și mișcarea de șold ca să pot coborî adecvat, cu placa în poziție de coborîre, nu doar sub formă de ratrac? Dacă mintea se desprinde totuși cîteva secunde de acum, e doar pentru a analiza ultima trîntă: parcă începusem să întorc placa fără probleme. Sau nu?
E foarte bine pentru că, atunci cînd îți dai seama că vei cădea – fiind pe pîrtia Subteleferic, de exemplu – nu-ți rămîne decît să faci ca cei mici, să îți relaxezi mușchii în așteptarea impactului iminent cu zăpada și apoi să rîzi în hohote, în timp ce te dai pe pîrtie – dar nu în picioare, ci în poziție orizontală – și așa se prinde viteză, la ce mi-o mai fi trebuit placă?
